Clujul lor…

Acesta este doar aparent despre sport. Sau nu.

Se desfasoara la Cluj o grupa de Eurobasket2017. Un eveniment  cu adevarat important. Si doar pentru ca ai ocazia sa ii vezi pe viu pe fratii Gasol sau Hernangomez, pe Rubio, pe Saric sau Bender, pe Dubljevic sau pe Navarro.

E prezenta si nationala Romaniei. Sigur, nu pe merit sportiv, ci pentru ca e gazda. Dar si asta e ceva, o experienta utila pentru jucatori si pentru public.

Public. Aici voiam sa ajung. Am impresia (nu doar eu) ca parca publicul clujean “s-a ciumurlit” de atatea evenimente sportive. (a se ciumurli = a i se apleca, a i se face scarba, a fi prea mult). Nu stiu daca atatea evenimente in termen asa de scurt le-a facut bine.

E adevarat, asta e o “boala nationala”. A ne manifesta exclusiv la bine, la succese, a ne “evapora” cand e vorba de a pune cu adevarat umarul si a sustine un sportiv sau o echipa indiferent de competitie, rezultat si ierarhie.

eurobasket dan bodea

Probabil ca asta e si imaginea transformarii Clujului. O noua generatie de vietuitori, una mult mai pragmatica si mai putin dispisa sa ofere suflet si daruire. Una care se uita urat la tine daca ii spui ca, totusi, Clujul vine din trecutul sau plin de substanta. Ca nu e, doar asa, un conglomerat urban, un fel de “dormitor” intre un job si o vacanta.

La meciurile Romaniei de la Eurobasket2017, starea asta a fost mai vizibila ca oricand. Oameni (multi) veniti ca “e cool”, cu o Cola si/sau o punga de cipsuri in mana, dispusi sa se plimbe prin sala ca sa ii vada / sa se vada cu altii asemenea lor. Si totusi, joaca Romania! Natiuni nu mai destepte decat noi, au stiut si stiu sa cultive asta. Asta nu e un patriotism de fatada, asta trebuie sa o simti. Sa iei un tricou al nationalei, sau o esarfa, sau orice, sa te identifici cu “ala de pe teren” ca e si el roman ca si tine. Sa il sustii. Sa canti, sa strigi, sa te agiti. ca nu o faci in fiecare zi. Dupa aia, luni intregi, poti reveni la obiceiurile tale. Sa bati mall-urile si fast-food-urile, sa te duci la toate manifestarile si manifestatiile “cool” si, obligatoriu, sa iti faci niste selfie-uri sa te vada prietenii ca si tu ai fost acolo.

Clujul devine tot mai mult “Clujul lor”. Un Cluj in care sentimentul de “apartenenta” devine anacronic, in care parca ti-e rusine sa te manifesti. Un Cluj in care toata lumea se lauda, despre care toata lumea spune ca “e cool”, in care reperele existentei multora se reduc la “ce fain e la Cluj”, fara a stii, daca ii intrebi, sa iti defineasca specificitatea Clujului.

Nu, nu astept sa fiti de acord cu mine. Fiecare dintre noi, pana la urma, are voie sa simta cum crede. Asa si eu. De aia si spun. Clujul asta devine tot mai mult “Clujul lor”

Foto: Maestru Dan Bodea

Advertisements

Nocturna otravitoare

Am vazut aseara la Medias o mica “drama”. La sfarsitul unui meci incalcit, in minutul 93, echipa din Iasi a dat un gol (suspect de offside) si a castigat cu 1-0. O echipa care acum 2-3 etape era victima sigura, a acumulat in ultimele 2 etape un numard e sase puncte. Alta, Gaz Metan, o echipa frumoasa in peisajul trist al fotbalului romanesc, se scufunda spre “nisipuri miscatoare” (aproape ma urasc cand nu pot scapa de sabloane). Echipa asta a Gazului poarta cumva si emblema anternorului Cristi Pustai, “matematicianul”, “Dom’Profesor” , cum il alinta presa. De 5 ani jumate pe banca Gazului, el a obtinut (impreuna cu echipa) cele mai mari performante din istoria clubului (un loc 7 in Liga, participarea in PlayOff-ul Europa League dupa eliminarea lui Kuopio si mai ales Mainz05). Astea nu se uita. Oare?

Am vazut aseara un om trist. Bunul simt, invataturile bunicilor, propriile experiente imi spun ca omul trist trebuie ajutat. Nu mi-a placut niciodata sa traiesc intre “tristi”, e si asa viata cenusie destul. Tristetea unui om vine din multe, acum o sa ma refer doar la tristetea antrenorului. Exista in sport (in fotbal cu precadere) o tembela regula spusa si pusa in practica prea adesea : “in loc sa schimb 11 jucatori ratati, schimb un antrenor, poate asa se va produce un soc”. Despre ce soc o fi vorba n-am inteles niciodata! Soc asupra jucatorilor? Vorbim de niste oameni zdraveni, ditamai handralaii, oameni caliti in antrenamente, care joaca la plus 35 de grade sau la minus 20 , pe vand, ploaie, oricum. Astora ce “socuri” le mai trebuie? Cum ar putea schimbarea unui antrenor sa produca “socuri”? In lumea asta plina de mercenari, singurul “soc” adevarat ar fi ala de pe card. In lumea asta in care pentru bani multi jucatori mari ai lumii merg sa joace la Anji in Rusia sau prin Orientul Mijlociu, in lumea asta in care pupatul emblemei de pe tricou (intr-un gest de o manipulare grosolana) se face mai des decat o preluare reusita sau un sut sanatos , socul material e singurul care are sanse sa trezeasca. E drept, e o conditie necesara, nu si suficienta. Mai e nevoie de o tzara de valoare si un dram de constiinta.

Daca as fi intrebat, as raspunde cu cateva intrebari, la randul meu: cine a facut lotul asta ? Oare Pustai sau o conducere executiva dubioasa? Cine vrea sa fie altceva decat este? Oare Pustai sau niste “administratori” ai societatilor ce patroneaza clubul? Cine a transformat o echipa de localnici (cum ii sta bine unei echipe dintr-un oras transilvanean) intr-una de mercenari din spatii etnico-geografice dubioase? Pustai sau niiste “gulere albe” ?

“Drama” de acum a lui Pustai e drama sportului modern. Unul rupt total de comunitate, avid doar de lumini false de reflector si, evident, de multi, foarte muti bani. Daca as fi intrebat “Bine, ocoshule, daca ar fi sa ii dai un sfat lui Pustai ce i-ai spune?” as sta mult sa cuget. Ca ardeleanul. Si poate i-as spune asa: “In locul tau m-as inchide 48 de ore intr-o camera, singur, doar eu cu mine. Mi-as consuma acolo trairea si as analiza ce e de facut. Nu as lasa sa ma domine orgolii dar nici vinovatii inchipuite. As vedea unde am gresit eu (ca doar suntem oameni) si unde am fost “lucrat”. As iesi de acolo puternic si cu fruntea sus. Daca nu ajung 48 de ore, as mai cere ragazul a inca 24.” Mi s-ar raspunde probabil cu un zambet superior: “Asta e raspuns? Pe scurt, care e concluzia ta?”. Abia atunci as intelege: raspunsul nu il pot da nici eu, nici altcineva. Il poate da doar Pustai. Al meu ar fi clar: “Nu ma doboara pe mine niste nemernici! Eu ori voi! “. Si as sti ce sa fac de luni. Numai ca pe mine nu ma cheama Pustai.

Premiu oferit de Calhoon’s Blog la Festivalul-Concurs de Muzica Folk de la Medias

Asa cum va promiteam, revenim cu noutati despre Festivalul – Concurs de Muzica Folk “Medias – Cetate Seculara” ce se va desfasura in 14 si 15 decembrie 2012 in burgul din mijlocul Transilvaniei.

Angajandu-se in promovarea valorilor culturale intr-un timp al “manelizarii”  Romaniei, alaturandu-se minunatilor oameni de la Medias care incearca sa pastreze vie o traditie culturala de peste 30 de ani, Calhoon’s Blog va oferi un Premiu Special “Celui Mai Tanar Participant” dintre concurentii ce vor evolua pe scena din Sala Traube din Medias .

Multumiri speciale se cuvin Directorului Festivalului, Cristina Pustai pentru deschiderea aratata si in general pentru tot ce intreprinde pentru buna desfasurare a acestei editii cu numarul 29.

Festivalul de la Medias in linie dreapta

Asa cum Calhoon’s Blog anunta, la Medias va avea loc cea de-a 29 a editie a Festivalului-Concurs de Muzica Folk “Medias Cetate Seculara”. Organizatorii au pus la punct toate detaliile si au facut azi anuntul oficial privind conditiile de participare si recitalurile care vor avea loc .

Festivalul “Medias Cetate Seculara”

In cadrul manifestarii vor avea recitaluri dupa cum urmeaza:

!4 Decembrie 2012 :  Cosmin Vaman @ Alexandra Andrei (castigatorii marelui Premiu de anul trecut), Cristina Baca, Adi Mitescu, Marius Matache & Folk Imperfect

15 Decembrie 2012: Grupul Motto, Virgil Suciu, Vasile Mardare, Magda Puskas, Poesis.

Cei care doresc sa se inscrie o pot face folosind formularul de la linkul urmator:

Formular inscriere

Calhoon’s Blog va va tine la curent cu noutatile organizatorilor. De asemenea ne vom implica in premierea concurentilor. Toate la timpul lor !

Ipotezele care ucid iubirea

Citesc pe blogul unei persoane publice o teorie care ma nauceste. Conform acesteia, durerea este o ipoteza a iubirii si ca astfel, iubind, devii vulnerabil si intolerabil la nebunie. Pare fascinant sa dezvolti o asemenea teorie. Daca insa o faci cazi in pacatul de a justifica o iubire oarba. Care nu mai e iubire ci un surogat. Iti poate implini nevoia ego-ului, egoismul atroce, credinta in falsa superioritate.  Abordarea asta modelata matematic dupa “conditia necesara si suficienta” e o falsa si superficiala introducere a miracolului uman numit iubire intr-un pattern de la care ne-am putea “cumpara iubiri” de la farmacie sau din mall. Mi se pare mie sau devenind mai pragmatici uitam ca iubirea e unicatul fiecarei fiinte, e acea traire venita din lumea esentelor pure care potenteaza viata? Facand greseala de a “modela matematic” iubirea uitam ca binele tau nu valoreaza nimic fara binele celuilalt. Dar dorul? Dar jarul despartirii de o clipa sau un metru care arde mai rau ca o vapaie? Oare astea in ce modele “necesare si suficiente” le incadram?

Dictionarul aurit al “desteptilor”

Motto: “Orice asemanare cu intamplari sau personaje din viata reala nu este intamplatoare. Din pacate.”

Incep sa scriu fara un titlu. Il voi cauta pe parcurs. Nu pot pune de la bun inceput un titlu tristetii care uneori ma cuprinde. Nu pot incadra in tipare tristetea. E individuala, fiecare o simte altfel, fiecare are alte motive. Unora (multi) le e de ajuns lipsuri materiale ca sa fie inundati de tristete. E asta o tristete sau mai degraba o frustrare? Nu sunt calificat sa cuantific si sa categorizez.

Pe mine ma intristeaza oamenii. Avem fiecare o educatie din familie si din scoala cu care ne modelam comportamentul. Mai avem insa si o gena care ne strabate si ne creioneaza trairile. Ne deseneaza comportamentul. Iubirile si tradarile. Bucuriile si tristetile. Natura umana e fascinanta prin diversitate. Nu suntem doi la fel. Unii mai destepti, altii mai putin inzestrati. Unii mai educati, altii mai putin. Toti manati de gena personala care ne ghideaza viata.

Sensibilitatea fiecaruia e data de trairi personale. sau nu. Am vazut deseori oameni cu educatie simpla si background minimal capabili de gesturi de o sensibilitate impresionanta. Nu ma opresc din a ma inclina in fata unor asemenea oameni. Am vazut insa oameni carora totul le e favorabil: cei sapte ani de acasa, educatia primita, scoala, mediul apropiat, oameni privilegiati, carora granita dintre iubire si ura, dintre egoism si altruism, dintre bun si rau le e la fel de straina cum ii e desertului apa. Si atunci ma intristez. Trist sunt pentru ei, uitand de propriile tristeti. Citeam undeva un titlu inspirat: “Cat de prosti pot fi oamenii destepti”. Lasand la o parte relativismul definitiei pentru “prosti” si “destepti”, titlul asta spune un mare adevar.

M-as uita in ochii unui om “destept” (dupa canoanele general acceptate) pentru care iubirea e asa de “oarba” incat nu vede ca persoana “iubita” sufera de pe urma iubirii sale oarbe, si intreb: ce iubire e asta? Eu stiu ca a iubi inseamna mai mult decat altceva a dori binele celuilalt. A implini binele lui cu binele tau. Unde e binele omului care sufera? Ce folos ca are respectivul un IQ (element discutabil si insuficient al inteligentei) ridicat daca un lucru atat de simplu cum este binele nu e in stare sa il vada? I-as spune acestui “destept” ca suferinta pe care o aduce cu iubirea sa oarba il califica pentru un dictionar aurit intitulat “Cat de prosti pot fi oamenii destepti”.

Am gasit si titlul. E cel de sus.

 

Far’ de sfarsit

Uneori sunt un copil. Mare, as spune, daca nu as sti ca pentru un copil visul asta e, “sa devina mare”. Sunt uneori un copil si ma port ca atare. Cu toate ale copilariei: nerabdare, neliniste, bucurie nemasurata si necenzurata, un anume egocentrism. Stiu, noi suntem oameni mari, ii privim pe copii cu melancolia amintirilor proprii, cu o condescendenta superioara. Cand, pentru un timp, redevenim copii, abia atunci realizam cat gresim. E frumos sa fi copil. E frumos sa visezi precum un copil. E frumos sa te bucuri precum un copil. Sa traiesti precum un copil. Si daca poti armoniza trairile tale de copil cu responsabilitati, ratiune, cunoastere, devii un OM. Starea asta aparuta fara inceput, as vrea sa fie far’ de sfarsit.

Mai e sportul fenomen social?

Am citit azi un text deosebit scris de un fan al Stelei. Fan adevarat, unul demn de respect. Textul asta m-a inspirat si m-a pus pe ganduri. Spune omul printre altele :

……m-au ucis cocalarii , m-au ucis interlopii, m-au ucis etichetele sociale aparute în noul stadion ideologic corporatist, m-au ucis filmele cu huligani de la televizor si de pe internet, m-au ucis bannerele absurde, m-au ucis cei care au crezut filmele alea de pe internet si au venit sa joace roluri cinematografice, m-au ucis diferentele dintre membrii unei peluze, m-a ucis post comunismul asta stiintific aplicat în peluze, m-a ucis mentalitatea noilor membri ultras care au invatat citind despre fenomen pe internet inainte si apoi alegandu-si culorile pentru a veni la meciuri, m-a ucis faptul ca oamenii pe care nu i-am cunoscut sincer niciodata dar care ma imbratisau mereu la GOOOOL ESTE GOOOL nu au mai venit niciodata si am ramas prajit pe asta cand au aparut altii care la gol doar bat “cuba” dar se imbratiseaza dupa meci….

Recunosc, m-a pus tare pe ganduri! Si mi-a rascolit amintiri. Cati ani sa fi avut? 3-4 anisori cand mergeam cu tata de mana sa vad fotbalistii “Universitatii” la antrenament in Parcul Babes. Ajuns acolo, sorbeam cu nesat fiecare miscare a celor pe care lumea ii adula pe stadion. Si era lume ! Vedeam de la inaltimea pustiului ce eram fratia dintre fotbalisti si rugbisti, si altleti, si voleibalisti. Erau toti acolo, in Babesul caruia nu ii pot spune deloc Parcul Sportiv “Iuliu Hatieganu” desi eminentul savant a fost creatorul lui “U” si tot el a fost cel care s-a luptat pentru constructia acestui minunat parc. Se terminau antrenamente si vedeam fratia sincera sportiv-suporter, terminata de multe ori pe terasa din spatele Romaniei Muncitoare sau la Chios. Poate la Ursus in centru. Invariabil sportiv si suporter alaturi.

Ca n-au fost toate bune nici atunci, o stim. Ca existau “cooperative”, ca erau indicatii de la Judeteana, ca te lua la Steaua cu un Aro in miezul noptii. Toate astea sunt reale si nu trebuie ascunse. Era insa acea comuniune sportiv-spectator, acea emulatie a copiilor sa ajunga un Petru Emil sau un Ivansuc sau un Horia Demian, poate un Nelutu Banda sau un Marius Craciun. O fi acum mai rentabile “scolile” si “academiile”, dar lipsa unui Luceafarul la fotbal sau a centrelor olimpice (parca haltere la Bistrita de exemplu) se vede in ceea ce mai reprezentam pe plan international.

Nu mai exista nimic din emotia de altadata. Azi te duci cu 15 min inainte de inceperea meciului, iei biletul (musai cu loc), intri in superba arena din Parc, iti iei un Pepsi la pahar de carton si privesti straluciri false de nocturna. Nu mai e “fuga de la scoala sau de la serviciu”, ca meciul e la 4 si daca nu esti la 1 la stadion mai ai loc doar in plopi sau pe Hotelul Sport, nu mai sunt venerabilii veniti cu ore inainte sa vada si meciul de tineret , care mai trageau cate o tabla intre timp, nu mai e vuietul, prea rar mai este “Pe Valea Somesului”, inlocuita fraudulos de un “Allez U Cluj” care ar misca doar Ambasada Frantei daca ar auzi.  Avem nocturne, stadioane “moderne” (mult prea goale), vindem drepturi TV, avem Liga, avem patroni, avem stewarzi si “zona mixta”, avem interminabile certuri televizate, insa NU MAI AVEM SUFLET! L-am vandut intr-o ingenioasa dar distrugatoare activitate de “marketing”.

MEDIAS – Cetate Seculara

Ramaneti conectati pe Calhoon;s Blog pentru a primi informatii proaspete despre organizarea editiei 2012 a Festivalului Concurs de Muzica Folk “MEDIAS – Cetate Seculara”

Calitate, nu cantitate!

Pare ciudat, nu? Sezonul trecut “U” avea o echipa plina de “vedete”, avea aspiratii (pana la un punct) europene, avea un autocar de ultima generatie si o medie a spectatorilor undeva pe la 9,000 . Avea, asadar, toate ingredientele unei “retete” de succes”.

Cu toate astea,  prezentul sezon, cu o echipa incropita in pripa dupa “mutarea secolului” catre Ploiesti a cvasi-integralitatii lotului, cu frecvente iesiri la rampa a celei care a devenit in timp record “cea mai urata femeie de catre toti Uistii” , cu un autocar chinezesc devenit proverbial , acest sezon spun, pentru mine este mult mai frumos si mult mai atragator. S-a cernut sita. In tribune au ramas adevaratii “U”isti. E de ajuns sa fi asistat la finalurile de meci cu Ceahlaul si Otelul, cand tribuna si peluza au fost un singur glas, ca sa intelegi, tu cititorule, ce vreau sa spun.

Pana la urma si fotbalul, ca orice sport, e tot o joaca, Una in care la fel de savuraosa e o ratare a lui Draghici ca si un super-gol al lui Grozav. Mai plina de emotie intrarea la sacrificiu a lui Sisi decat aparentul “metronom” polono-teuton Szukala. Ba chiar, indraznesc sa spun , mai pline de adrenalina cursele lui Alex sau Cleiton decat “suta de pase” a triunghiului Cristea-Marinescu-Pacurar.

Spectacolul tribunei, mai rarefiate dar mult mai vii, emotia, acel inegalabil “fularele sus” care uneste o intreaga tribuna cu peluza, imnul cantat invariabil in minutul 1 si in minutul 90, toate astea ma fac sa regasesc placerea cumva pierduta.

Kuki Lazar, sa fi mandru, parca mai mult ca oricand in ultimii 10-15 ani “U”istii din tribuna poarta insemne ale clubului, indiferent ca sunt sepci, fulare, tricouri. De la acest sentiment de “apartenenta” si “fratie” regasit dupa multi ani, putem incepe constructia. Anuntatii investitori nemti vor trebui sa tina cont de asta!

Haide “U”!

noemiadrienn

Photography.Sports.Life

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.