Ipotezele care ucid iubirea

Citesc pe blogul unei persoane publice o teorie care ma nauceste. Conform acesteia, durerea este o ipoteza a iubirii si ca astfel, iubind, devii vulnerabil si intolerabil la nebunie. Pare fascinant sa dezvolti o asemenea teorie. Daca insa o faci cazi in pacatul de a justifica o iubire oarba. Care nu mai e iubire ci un surogat. Iti poate implini nevoia ego-ului, egoismul atroce, credinta in falsa superioritate.  Abordarea asta modelata matematic dupa “conditia necesara si suficienta” e o falsa si superficiala introducere a miracolului uman numit iubire intr-un pattern de la care ne-am putea “cumpara iubiri” de la farmacie sau din mall. Mi se pare mie sau devenind mai pragmatici uitam ca iubirea e unicatul fiecarei fiinte, e acea traire venita din lumea esentelor pure care potenteaza viata? Facand greseala de a “modela matematic” iubirea uitam ca binele tau nu valoreaza nimic fara binele celuilalt. Dar dorul? Dar jarul despartirii de o clipa sau un metru care arde mai rau ca o vapaie? Oare astea in ce modele “necesare si suficiente” le incadram?